Melancolia: The Jupiter Incident

Deşi destul de rar, mai arunc câte un ochi prin review-urile mele mai vechi, scrise când eram mai tinerel, mai neprihănit şi, cred, mai citit. Spre exemplu, unul dintre articolele scrise sub influenţa unei stări de frustrare temporare a fost cele de Nexus: The Jupiter Incident. Nu ştiu de ce l-am ales pe acesta, dar chiar am făcut bine, pentru că mi-a luminat dimineaţa. Ca să vezi de ce, iaca nişte citate pe care eu nu le recunosc că ar fi scrise de mine, deşi sunt:

În limba româna, atât de bogată de altfel, în mediile mai puţin literare, există un un sinonim al cuvântului „nimic”, care ar suna în transcriere fonetică ceva de genul „nexam”. Sincer, habar nu am de etimologia acestui cuvânt şi nici nu ştiu măcar dacă Sgn.(signor, ca să nu existe confuzii)  Pruteanu îl acceptă ca demn reprezentant al fenomenului neologistic carpato-danubiano-pontic. Aşadar, ca să mă autoparafrazez în scris, că hârtia cu gură nu s-a inventat încă (bine era, că mai scăpam de violuri), întrebarea este: Nexus nexam sau Nexam Nexus? Cum la a doua s-a răspuns deja în mod disafirmativ (şi ce dacă limba română nu conţine cuvântul), scopul acestui articol este de a demonstra sau nu existenţa celei de a doua întrebări, şi dacă da, de ce, urmând ca răspunsul să fie dat de oameni antrenaţi în acest sens, adică alţii. Acum că am lămurit această problemă, io zic să merem acasă, că-i târziu.

Sau:

După cum ştiaţi, în toamna de după anul oareşcare, s-a născut… şi el, că doar ce era să facă. Există şi limite în a sta la căldurică. Aşa, şi… îl chema Marcus, Marcus Cromwell, un nume de renume, o viaţă de erou şi o faţă de… ştiţi voi, noroc că aparenţele înşeală. Evident că a avut o copilărie obscură, ulterior elogiată în majoritatea manualelor istorice şi nu numai. …nu, nu era prieten cu Andreea Marin, şi da, până la urmă îl reîntâlneşte pe tac-su, însă într-o altă emisiune. Ideea e că Marcus (o să-l tutuim, lucru pentru care am obţinut permisunea printr-un e-mail bine ţintit) va avea un rol foarte important în desfăşurarea evenimentelor ce vor urma… pe care nu vi le spun, pur şi simplu pentru că nu există e-mail perfect. Lumea ajunsă condusă de o un grup nespecificat de numeros de megacorporaţii (serios, erau mari de tot şi făceau de toate, de la ac la tanc) care prin eforturi conradictorii şi neelucidate nici de Cristofor, reuşeau să întreţină o stare de aparent comfort, pace şi prosperitate, vis şi realitate, sănătate şi virtute, plus şomaj. Însă, acest echilibru se duce… duuuce după ce una dintre corporaţii, cu nume estic, reuşeşte să facă o descoperire ştiinţifică, pe care o şi pune în practică. Şi gaaaata! Se cam încheie totul. Adică, nu numai că echilibru o ia razna, dar însăşi elementele care existau de-o parte şi de alta dispar… ca de exemplu umanitatea, nu că ar conta. Ar fi bine să fiţi atenţi când jucaţi, pentru că storyline-ul face totul. Restul face nervi.

Respectiv:

Nexam… în prima fază, apoi „a apărut Nexus!” şi magazinele au fot invadate de membrii ai Deviance, Fairlight şi Mithis. „Ce joc domnule!”, spuneau unii. „Ce joc, tovarăşe!” spuneau alţii… după care mulţi au spus că aceia care laudau prea mult producţia acesta mâncau o gramadă de lucruri neigienice. Da, este adevarăt, încă le mai simt şi eu gustul. Este adevărat, când jocul începe să se desfăşoare, ai impresia că pentru asta ai trăit – să vezi cu ochii minunea, tactical-ul perfect. Cu un ochi plângi şi cu unul râzi ca Împăratul Verde – de fericire că joci şi de necaz că asişti la sfârşitul unui gen… fleacuri, vezi că există lucrui mai importante, ca de exemplu zâmbetul succesiv unei flori dăruite iubitei (care să sperăm că nu a beneficiat de ultimele descoperiri ale latexologiei şi are din start un zâmbet uşor sintetic), farmecul sărbătorilor de iarnă… normală, nu atomică, visul unei nopţi de vară în cel mai bun caz sub influenţă alcoolică etc. Farmecul durează însă cam cât un act fiziologic simplu, pentru că ulterior intervine frustrarea, ceva în genul problemelor de prostată. Tot încerci şi nu merge… mai faci câte un pic, după care o iei de la capăt. Mai descoperi câte o reţetă, mai duci la capăt o misiune. Şi uite aşa ajungi în punctul în care îţi dai seama că problema era din altă parte, adică de la ei. E adevărat, ideea din spatele jocului este absolut nemaipomenită, însă s-au oprit cu punerea ei în practică undeva pe la jumătate. Ai tot ceea ce-ţi trebuie, nave, spaţiu, arme, muniţie, o interfaţă în genul toaletelor japoneze (foarte logică, dar vastă şi plină de necunoscute), însă ceva nu merge. Ca să sar peste vreun sfert de articol, vă spun eu: este vorba despre cod… da, engine-ul jocului care nu permite nişte elemente esenţiale, ca de genul „click’n go”. Nu te poţi deplasa, de exemplu, în mod aleator în spaţiu. Trebuie să ai un suport fizic pe care să dai click-ul de graţie. Cu alte cuvinte, nu poţi face mişcări tactice într-un joc tactic… hmm. S-a mers până acolo încât într-o anumită misiune au pus nave în spaţiu aproape distruse (evacuate şi care nu atacau pe nimeni) pentru a ocoli un punct riscant şi a rezolva emisiunea. Evident, poţi încerca să foloseşti waypoint-uri, însă este mult mai uşor să adormi un ciobănesc carpatin cu diazepame (funcţionează la ei ca şi cofeina al noi).

Şi a mai rămas ceva text. Nu am dreptul de a publica întregul review, pentru că e proprietatea 3DMedia. Iar pe Level.ro nu a apărut încă. Dar poate, dacă eşti interesat, mai ai pe acolo un număr de Level 12/2004. Review scris de mine ca şi colaborator, când eram în Italia.