Linişte

În codru la Locke e linişte. Nici iarba nu mişcă nici furnica nu pişcă. Nici vântul nu bate nici frunza nu cade. Dar liniştea asta pute. Pute a speranţe şi visuri neimplinite, patetism himalaian şi pesimism adolescentin. A goth şi emo. Şi na, a ouă stricate, de la păsările moarte de 2 săptămâni de inaniţie, de când au murit gândacii de foame de la bucătăria pensiunii. De asemenea, pute a putoare şi puturoşi. Un codru puturos care nu mişcă. O furnică puturoasă care nu pişcă. Un vânt cacăcios care nu bate şi o frunză beţivă care nu cade. Şi păsări descompuse de atâta linişte.

Cum puturoşagul nu mă impresionează cu promisiunile sale de eternă lenevie sub un cer puturos şi, secundar, albastru, posibil să mă car în codrul altcuiva. Mă gândeam de exemplu la Veşnicele Plaiuri ale Vânătoarei, unde umbli precum mitologicul Marcu, care trage-n cur cu arcu, că în bivoli nu poate, că nu mor, că-s veşnici. Are grijă Manitu. Sau în Asgard… unde îţi îngheaţă una, alta, dar na, poate că te lasă Thor să-ţi bagi sandiviciul de pădurar, în fund, pe scări şi cu capul rezemat de balustrada Valhallei, în gât. Sau de ce nu în Tiger Woods sau în Forrest G(D)ump.

Sau aş putea să-mi creez propria pădure, în care păsările se trezesc cu noaptea în cap şi merg la pescuit de boi de baltă şi alte gâze. Iar gândacii de bucătărie execută dansuri tematice şi patinaj artisitic pentru clienţii birtului ecologic "La Drujbistu’ Amator". Iar furnicile pişcă aşa cum nici strămoşii lor, Furnicularele de Stepă nu au făcut-o, în zilele de glorie ale Ferigii Demiurgice. În neo-codru la Neo-Locke totul e posibil. Inclusiv pişarea şi vânturarea în locurile umbroase ale conştiinţei arboricole comune dar unică.

Semnat – Un (pe)chinez de/în/prin/ criză/priză