nimic…

Poti sa stergi ulterior commentu’ ca e usor offtopic, desi e despre simulatore si drujbism! Si evident ca mi-a adus aminte de tine!

Pari să te contrazici. Spui că “simulator” e antonimul lui “fun”, iar apoi dai exemplul World Of Goo, în care tocmai simularea e esenţa fun-ului (şi s-ar putea găsi multe alte exemple).

Ce anume vrei să modelezi după natură? Dacă e vorba de fizica newtoniană, apăi dânsa e distractivă în orice joc. Nu ne putem sătura de ea. De asta au apărut physics cards. De asta orice pişu de joc nowadays are şi un strop de fizică printr-însul, chiar şi când fizica n-are nimic de-a face cu gameplay-ul. Cuz’ ragdolls are fun! Iar dacă e vorba de gameplay… physics puzzles are fun! Asta fiindcă avem cu toţii, indiferent de vârstă sau intelect, o perfectă înţelegere intuitivă a fizicii din middle world (http://en.wikipedia.org/wiki/Middle_World), pe care o putem pune la lucru imediat, fără să trecem prin tutoriale, manuale şi alte torturi.

Dar dacă ne îndepărtăm de lucrurile intuitive şi ne îndreptăm spre simulări de submarine, avioane, Universal Combat şi alte nebunii care-şi poartă complexitatea la vedere, pentru care trebuie să instruieşti jucătorul ca pe un pilot real, atunci distracţia, chit că probabil îi va da jucăreţului împliniri pe măsură, va fi mult mai greu de atins. Până la urmă şi matematica poate oferi împliniri şi poate fi distractivă, dar numai după ce depui efortul necesar pentru a-ţi forma mintea cât de cât în acea direcţie. Puţini sunt dispuşi. Dar cel puţin matematica e folositoare. Simulatoarele astea cu ce-ţi răsplătesc efortul? Cu nişte pixeli ce reprezintă inamici doborâţi şi un sac de cunoştinţe care nu-ţi vor folosi în veci. Că doar nu vrei să te faci pilot de Stuka?! Eeeei! Treci la teme, Ionel!

Pe lângă fizică, simularea timpului real e altă chestie plăcută de mai toată lumea până la un punct. Mă refer aici în special la jocurile care pun accent pe poveste. Ciclu zi-noapte, personaje cu programe zilnice şi mai ales integrarea poveştii în acest timp real (cum au făcut-o The Last Express şi jocurile celor de la Ice Pick Lodge) fac ca lumea jocului să pară cu adevărat vie. Totuşi simularea timpului real nu e tot timpul casual-friendly şi confortabilă pentru jucător. Cu “fizica” lumii înconjurătoare ne jucăm de mici şi învăţăm repede să o folosim, să o controlăm – pe când timpul nu e la cheremul nostru. Noi suntem la cheremul lui.

Timpul e o jucărie numai când îl poţi da înapoi. Cu timpul real nu te joci. Always spent, never earned, dragging us second by second toward inevitable demise. Deci când e SIMULAT ca fiind nu doar parte din “decor”, ci şi din gameplay, se schimbă puţin calimera. De pildă, când în The Last Express ratezi o conversaţie importantă sau te loveşti de timpi morţi, îţi dai seama că ăsta e un aspect al realităţii care ai prefera să nu te urmărească şi în jocuri sau alte lumi imaginare. Dacă e să o dăm în extremele simulării, să ne gândim cum ar fi dacă în Harap-Alb ar fi descrise pe larg, proporţional cu durata, toate drumurile anoste dintre evenimentele poveştii? (un real pericol pentru jocurile de tipul ăsta, şi nu numai.) Cum ar fi dacă în jocuri n-ai putea salva, iar moartea ar fi permanentă (ca în Alter Ego)? Realism. Simulare. Bleah! (şi totuşi îmi place Alter Ego, fir-ar să fie)

E interesantă simularea timpului real din The Last Express. Combină cele două tipare: cel din jocurile adventure clasice, în care toată lumea stă pe loc până rezolvi puzzle-ul, şi cel din realitate, în care lumea curge ca un râu pe lângă tine şi nimeni nu stă după fundul tău. Evident, ar fi fost aiurea să facă jocul 100% real time, aşa că au folosit câteva şmecherii pentru a-l face antrenant: ai posibilitatea de erase & rewind, eşti forţat să rezolvi puzzle-urile (până) la momentul potrivit, iar discuţiile dintre pasageri nu pornesc la oră fixă, ci te aşteaptă câteva minute. Uneori timpul pur şi simplu se opreşte până când faci ce trebuie. Până la urmă, cu toate că TLE îţi dă o pregnantă impresie de neliniaritate, the cake is a lie. Or rather a half-truth. Such is the nature of cakes.

Simulare asemănătoare a timpului real găsim, după cum am zis, şi în jocurile celor de la Ice Pick Lodge, dar, prin comparaţie cu TLE, simularea este crudă şi nemiloasă cu jucătorul. Ceea ce-mi place.

Ah, The Last Express – iote joc serios, care simulează o călătorie cu trenul în contextul politic al începutului primui răzbel mondial. Câţi gameri pot aprecia munca de documentare care a avut ca rezultat o experienţă atât de bine fundamentată în realităţile vremii? Ţine şi asta de simulare, nu?

Se pot simula şi nuci în pereţi. Sunt sigur că pot fi date o grămadă de exemple, dar acum îmi amintesc doar de controlul realist, dar pidosnic, al tancurilor din arcade-ul Wild Metal Country (înainte-înapoi pentru fiecare şenilă; un chin, cel puţin până te obişnuieşti).

Spui pe undeva că un produs de calitate se vinde întotdeauna, ceea ce, după cum trebuie să ştii, e fals în destule cazuri – The Last Express este exemplul perfect. Ceea ce vinde un joc e mai degrabă publicitatea decât calitatea. Ai zis-o şi tu: “E treaba altcuiva să vândă.”

Unde voiam să ajung? Noy jitat, mult am scris; şi alandala. Pardon. Gata. Cheers!

PS: IMO, simulările în sine nu sunt niciodată jocuri. Dar pot fi jucării. Şi, evident, se pot face jocuri folosindu-le.