Citeşte mai departe I own the LEVEL cover!

În general

Citeşte mai departe Să fugim sau să murim?

Se pare însă că există mulţi oameni în industria de jocuri care au un fel de alergie la modele naturale. Din câte am citit şi am urmărit pe Internetu’ ăsta mare, majoritatea designerilor aplică modele naturale… err, design-ului lor pentru că aceste modele naturale sunt familiare omului de rând, adică te aşteptţi al ele să se întâmple, lucru care te ajută să te concentrezi la aspectele de fun ale jocului. Unde tragi linia între “inspiraţie din realitate” şi “arcade” e o discuţie care ţine cont oarecum de target-ul căruia i te adresezi.

Cert e că nu vei putea ca într-un joc de “simulare” sau “arcade” auto, să faci maşinile să zboare prin cosmos, pentru că nu are nici o treabă cu tema jocului. De asemenea, din cauză ca maşinile alea circulă pe o şosea virtuală cu culoarea asfaltului, nu poţi spune că ai în faţă un simulator pentru că designerul ăla nebun a imitat culoarea şoselei din viaţa reală. În aceeaşi ordine de idei, într-un arcade oarecare, nu ar părea ciudat dacă ai vedea păsările zburând cu burta’n sus, aşa “dea’n'pulea” sau în zig-zag-uri în diagonală?

E adevărat că, fiind un fan de simulatoare de orice tip, sunt mai dispus să mă folosesc mai mult de aceste modele naturale. Pe de altă parte nu sunt obsedat de realitate la nivelul la care nu mă pot gândi la altceva. Pur şi simplu vreau să iau acea parte de fun care există deja, dovedită în viaţa reală, şi să o aplic unui model virtual şi ulterior să o filtrez. Mai departe pot gândi un model oricât de arcade, pentru că zecimea aia de realitate îmi asigură un schelet de gameplay pe care gamerul îl poate uşor intui. Iar când pleci de la ceva care îţi e cunoscut, e mai uşor să avansezi şi să înţelegi restul mecanicilor de joc, oricât de virtuale ar fi acelea.

Pentru asta însă, trebuie să înţelegi cum funcţionează minte gamerului. Să înţelegi că de multe ori e dificil să încerci să-i impui mecanici, idei de gameplay, care pierd complet sensul realităţii şi care solicită prea multă abstractizare de la o minte umană. Trebuie să şti unde tragi linie. Dacă nu şti, iese un joc care ţie ţi se pare poate super-fun, dar în realitate, din cauză că nu eşti un “fun-guy”, o dai în bară. Mai şi faci infarct când afli că jocul tău a luat 3 în review-uri.

Mă şi gândeam la jocuri super-fun, ultra arcade… sau nu, gen World of Goo, că e un exemplu general valabil. Jocul acela este o combinaţie de simulare extremă a mecanicii solidelor cu un arcade extrem. Avem o lumea fantastică, nişte bile colorate care au sau nu au minte şi care se ajută una pe alta pentru a atinge un scop abstract, indefinit, artistic chiar, prin metode fizice complexe. Mi se pare exemplul ideal.

Aşadar, sunt de acord că simulările sunt… simulări, nu neapărat jocuri. Istoria asta, aşa scurtă cum e, a demonstrat însă că adevărul e undeva la mijloc. Şi că trebuie să ai grijă cum gândeşti unele lucruri, cum le organizezi şi cum pui în practică în final. Un joc e format din o mie de aspecte. Tot istoria a demonstrat că o “mecanică de bază” strălucită e degeaba fără un conţinut de calitate. Că grafica nu asigură un succes garantat şi că poveştile sunt elemente hard-core pentru un joc, pentru că foarte puţini le citesc. Însă dacă vei combina aceste elemente într-un tot unitar, e imposibil să nu scoţi ceva cat de cât. Lasă “sclipirea de geniu”! Aia e prea scump de implementat şi oricum habar nu vei avea dacă şi când va apărea.

Citeşte mai departe Chez Capitale

Citeşte mai departe Best CMS (Content Management System)

De fiecare dată când un nou MMO aiurea devine gold, un pui de animal moare (nu m-am hotărât care anume, ca să apelez la partea sensibilă a ta, cititorule)… Şi tot aşa, moare încă o frântură de speranţă din inimioara

Citeşte mai departe Filosofiile unei campioane bosumflate

Citeşte mai departe Tru Newz: Ranch Rush, Geclab şi Agile Stand-up

Citeşte mai departe Cititorul meu ideal şi marea controversă

Citeşte mai departe Capăt de drum